Să-i acoperim mormântul cu flori!

Lajos Szántay

În semn de respect și considerație, cu prilejul centenarului Palatului Cultural, Serile Mișcării Arădene au găzduit vineri, 18 octombrie 2013, un eveniment comemorativ dedicat vieții și operei arhitectului Ludovic Szántay (1872 – 1961). Evenimentul a avut loc sub auspiciile a două organizații care veghează la conservarea și restituirea valorilor identitare ale orașului, Mișcarea Arădeană și  Pro-Urbe Arad, într-o locație aleasă cu semnificație - Biserica Evanghelică Luterană (Biserica Roșie) - pentru care îi mulțumim preacucernicului părinte Jakab Istvan.

Ludovic Karoly Szántay, născut la Arad, în 20 februarie 1872, într-o familie înstărită, cu grijă pentru educație, a urmat cursurile Școlii Elementare și ale Gimnaziului Maghiar din Arad, apoi ale liceului în Budapesta și, vreme de 3 ani, Politehnica din Zürich.

A lucrat mai întâi pe șantierele unor antreprenori arădeni; apoi, vreme 40 de ani, 1897 – 1937, a realizat planurile de arhitectură sau a fost antreprenorul în construcții al unui mare număr de clădiri – de la case familiare, la edificii economice, tehnice, culturale și religioase de mare anvergură.

Deși a utilizat în arta sa un conglomerat de stiluri arhitecturale, marea sa dragoste a rămas seccesion-ul. Sincronic artei vremii sale, dar rămânând în același timp original, limbajul arhitectural al lui Lajos Szántay nu utilizează elementele fine, suple, arcuite ale secesion-ului austriac sau ale art nouveau-ului belgian, limbajul său fiind mult mai greoi, mai geometric, unul uşor de recunoscut. Clădirile proiectate de el sunt determinante în arhitectura Aradului atât ca importanţă, cât și ca număr:

• Palatul Cultural
• Biserica Evanghelică Luterană (Biserica Roșie)
• Gara CFR
• Palatul Szántay
• Palatul Bohus
• Palatul Kohn
• sediul Băncii Arad Cenad (Palatul Băncii Naționale) 
• Palatul Lloyd
• Biserica Reformată
• Cvartalul de locuințe Neuman
• Antrepozitele Andreny (6 Vânători)
• și multe altele

Activ nu numai pe plan profesional, ci și artistic, cultural, social și economic a fost membrul a numeroase societăți, comisii și organizații din Arad. Era un om fericit și împlinit, avea o familie frumoasă, o meserie dragă, un talent desăvârșit, și apreciere deplină din partea comunității. Se mai povestește că în seri frumoase și liniștite de vară cu lună, ieșea pe balcon și cânta la vioară creând în jur o atmosferă de basm.

Teroarea anilor care au urmat războiului, avea să-i răpească toate aceste daruri primite de la Dumnezeu. Printre legile succesive ale naţionalizării (Decretul nr. 92/1950), 'pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare', au fost naţionalizate și proprietăţile imobiliare aparținând familiei Szántay. Atât palatul Szántay, cât și casa părintească de pe Str. Rusu Șirianu, au fost confiscate, fără nici o compensare - cei patru membrii ai familiei devenind chiriași în propria casă. Familia Szántay a fost lăsată fără avere, fără nici un venit, fără dreptul la muncă, și mai mult - cu interdicție la cantina săracilor. 

Ludovic Szántay a fost nevoit să apeleze la Uniunea Arhitecților, unde a depus o cerere prin care solicita ajutor pentru supraviețuire, cerere rămasă însă fără răspuns. A mai depus apoi la muzeul arădean o ofertă achizițională, ce conținea planuri și fotografii ale unor edificii proiectate de el, fotografii cu clădiri vechi din Arad, afișe ale unor concerte din 1800, ofertă neonorată de conducerea de atunci a muzeului.

Singurul ajutor a venit în 1954, când, la inițiativa preotului reformat Molnar Karoly, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică Luterană și Biserica Romano-Catolică au hotărât să asigure în ascuns și pe rând, fiecare câte o săptămână, cele necesare hranei pentru familia Szántay. 

'Lipsa banilor, umilințele la care sunt supuși, decesul soției, greva foamei în care intră fiica Anna, ce moare în chinuri groaznice, duc la maxim tragismul acestei familii care pentru a se încălzi ardeau din prețioasa arhivă aflată în posesia renumitului arhitect. Sărac, umili și îndurerat, arhitectul Szántay Ludovic, cel despre care în octombrie 1913 se scriau în presă următoarele: 

Dacă în Arad este cineva al cărui nume trebuie păstrat pentru posteritate, atunci acela este Ludovic Szántay, arhitect cu gusturi rafinate, genialul proiectant și constructor al Palatului Culural...

se stinge din viață într-o cumplită mizerie la 8 martie 1961.' 

Înmormântat de Consiliul Popular în Cimitirul Eternitatea din Arad, Szántay Ludovic a avut o singură coroană și aceea cumpărată din cheta organizată de asesorul popular, Iosif Sârbuț.'¹⁾

Au trecut între timp 52 de ani. Tăcerea și uitarea s-au așternut peste numele celui care a îmbogățit arhitectura sacră a Aradului... Am aflat, siderați, că Ludovic Szántay nu are astăzi nici măcar un loc de veci propriu, familia Szántay fiind înmormântată într-o groapă comună cu altă familie (familia Nicolae care a avut grijă de fiica, Theresia Szántay, până la moartea sa).

Pentru reabilitarea peste timp a personalității arhitectului Ludovic Szántay, Asociația Mișcarea Arădeană și Asociația Prourbe Arad vor pleda în fața administrației locale pentru:

• investirea port-mortem a arhitectului Ludovic Szántay cu titlul de 'Cetățean de Onoare al Aradului' și
• ridicarea unui monument funerar pe măsura contribuției sale la patrimoniul orașului.

Facem totodată un apel către toți arădenii: pentru a demonstra că, totuși, ne respectăm trecutul, pentru a ne cere iertare în numele comunității pentru ignoranță, să mergem în 25 octombrie, la sărbătorirea centenarului inaugurării Palatului Cultural, la orele 17:00, la groapa comună în care odihnește Ludovic Szántay în Cimitirul Eternitatea (parcela GIII), fiecare cu câte o floare în mână, și să-i acoperim mormântul cu flori.

¹⁾ Lanevschi, Gheorghe, Arh. Szantay Lajos, Editura Asociația Eured, Arad, 2012