Are 81 de ani şi practică floricultura de mai mult de jumătate de secol. Alois Weil a „furat” meseria de la tatăl său, care a deschis în 1936 o florărie în centrul Aradului. Alois spune că a fost prima...

Pasionat de grădinărit încă din copilărie

A început să lucreze încă de la 16 ani, când era calfă, ceea ce însemna doi ani de ucenicie în meseria pe care dorea să o urmeze. Nu a scăpat de supliciile războiului, fiind recrutat pentru cinci ani. Pentru că, după cei cinci ani s-a întors acasă, pedeapsa pe care a primit-o a fost să lupte încă doi ani pe teritoriul României.

Nu a cedat ci a avut tăria ca, după şapte ani de luptă, să îşi continue viaţa şi să urmeze cursurile unei şcoli şi a unui liceu la seral. Floricultura a „furat-o” de la tatăl său care era pasionat de această meserie într-o perioadă în care lumea nu era aproape deloc familiarizată cu ce înseamnă să cultivi flori. Îşi aminteşte cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze cum, la vârsta de patru ani, a furat briceagul de la altoitorii angajaţi de tatăl său şi „s-a altoit” la picior. „M-am ascuns să nu afle ai mei dar până la urmă şi-au dat seama. Mă simţeam vinovat şi de aceea am stat ascuns. Tata a vrut să mă „altoiască”, dar nu l-a lăsat bunica”, spune domnul Weil. Ne-a explicat că pe vremea aceea nu erau atâţia şefi, ci doar un singur inginer care supraveghea toată activitatea grădinarilor din asociaţia care exista la vremea aceea în Arad şi, tocmai din această cauză lucrurile mergeau mult mai bine. Îşi aminteşte cu nostalgie de parcul din faţa Bisericii Roşii care acum „nu mai există” şi de alte spaţii verzi care, în urmă cu câteva zeci de ani erau adevărate opere de artă iar acum au ajuns... ruine. „Este trist că nu se mai ocupă nimeni de aceste spaţii. Este păcat că nu ştim să apreciem ce avem”, a mărturisit domnul Weil.

Baronul Neuman către Weil: „Cu ce vă ocupaţi? Gălăgie faceţi? Când vreţi să deschideţi?”

Tatăl său a deschis prima florărie din Arad, în Palatul Neuman, cum era cunoscut pe atunci, în anul 1936. Prima întâlnire a tatălui său cu baronul Neuman a fost una oarecum bizară. „Cu ce vă ocupaţi? Gălăgie faceţi? Când vreţi să deschideţi?”. Acestea au fost întrebările cu care l-a întâmpinat baronul care dorea ca prăvăliile din palat să fie de elită, cu patroni de seamă, care să reprezinte o mândrie pentru oraş. Chiria era de 36 de mii dar, lunar, baronul Neuman cumpăra flori în valoare de 100 de mii de la florărie. Celelalte două spaţii, de lângă florăria familiei Weil au fost închiriate unui evreu-bijutier şi unei persoane care făcea proteze, toţi oameni de vază, selecţi, care ridicau Aradul la standarde elitiste „care nu se pot compara cu ce este acum”.

„Nu există comparaţie între ce era acum 50-60 de ani şi ce este acum”

Domnui Weil este dezamăgit de faptul că acum nimic ce este produs în ţară nu mai are valoare ci doar ce este adus din străinătate. „De la legume şi fructe până la flori. Este penibil să compari prezentul cu ce a fost”, spune acesta. Deşi înainte de război şi mulţi ani după nu a existat industrializare şi aparatură performantă, totul era de o mult mai bună calitate. Totul se făcea manual, cu ustensile improvizate care dădeau un randament foarte bun, dacă stăm să ne gândim la diferenţa dintre produsele de atunci şi felul în care se muncea şi cum este acum, când totul s-a mecanizat. De-a lungul anilor a participat la mai multe expoziţii de flori din străinătate un de, de fiecare dată s-a întors cu un premiu.

Alois Weil este urmat în meseria de florar de fiica sa, care este la fel de pasionată ca şi el de tot ce înseamnă flori şi întreţinerea lor. „A fost foarte greu să dezvolt această afacere, dacă se poate spune aşa, ca orice profesie. Floricultura era o ramură de vârf, o artă. Nici nu se poate compara cu ce este acum”, a încheiat Alois Weil.