Despre România

Text postat de userul RedpunkOne pe forumul UTA ;) :

"Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un “conflict de interese”. Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma.

Te arde. Știu că te arde. Dar dacă vii în România, așteaptă-te să găsești aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată și mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găsești – ca și mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului și lipsită de drepturi, despuiată pînă și de propriile potențialități, peste care tronează vulgar și arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigașă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în fața scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care și-au pierdut orice reper nu doar creștin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proști, în fond, asta e și ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogați, îi disprețuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viața și ar vrea să fie ca ei. Să poți ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-și) vorbească și latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politețe, de bunăvoință, cuvintele acelea galante, cu consistență, noimă și duh, care te îmbogățesc, care îți descrețesc fruntea și îți fac ziua agreabilă – mulțumesc, bună ziua, ce mai faceți, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieșit din uz. Trăiesc numai în dicționare și, din cîte îmi dau seama, dicționare nu prea mai folosește nimeni. Lumea se îmbulzește în zona ta privată la bancă, la poștă, la magazin.

Lumea nu e senină și demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită,repezită, agresivă. În realitate, se fușerește la greu, și totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine și așa”, se schimbă brusc direcția, viziunea, prioritatea. Fidelitatea față de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, grețoasă a sexualității; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbații – ațîțați în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spațiul public este nespălat. De gura adolescenților să te ferești. Mulți dintre ei nu mai respectă nimic și pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înșiși. Rușinea a murit, cuviința își dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzică și s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naționale, în drujbe și în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnității și ale decenței. Piese de o frumusețe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiți chiar și de acea înnăscută delicatețe în fața purității simple.

Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul și frumosul, sluțesc peisajul și handicapează sufletele privitorilor. Natura, creație a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieți. Așa tratează mai-marii darul. Țara-i un SRL. Al lor. Preoția se vinde și se cumpără, moșiile sufletești se tranșează ca și imobiliarele. spiritul trebuie ancorat cu lanțuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca niște țoape ale tranziției, cu flori de plastic îndesate în jumătăți de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane și în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute și vorbește în citate aproximative. Ai senzația că sufletele rătăcesc răzlețe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii și pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-și ca unic țel banul – fără de care ești nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primești respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic față de pile suspuse. La cantitatea de muncă și de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia și viața personală. Toți vor să ajungă bogați repede, doar o viață au, și ea se consumă integral aici, între hoți și șmecheri, în această perpetuă senzație de nesiguranță. Da, așteaptă-te ca în România să te simți în nesiguranță. Așteaptă-te de asemenea să găsești lucruri mai proaste decît “dincolo” la prețuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, și încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al țăranului harnic și cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meșteșugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generații? Mai ține cineva la ideea lucrului durabil și bine făcut ca la o satisfacție personală? Nu pot să îți dau mari speranțe. Se practică intermedierea, comerțul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alții. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată țara pare o țeapă. Totul pare gestionat, legiferat și administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: țeapa. Cît mai mare și cît mai repede. Așteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îți pretindă să plătești în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Șmecheria e numai a lui, dar vinovăția e la comun, ca la comuniști. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toți. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreținută, sărăcie. Democrația nu funcționează, fiindcă dacă ar funcționa ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educația e dinamitată, după cum e și familia. Copiii rămîn de izbeliște, devorați de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambițiile de carieră ale părinților. Sănătatea e un cadavru în putrefacție, iar – dacă-mi permiți metafora – la morgă nu funcționează nici frigiderele, nici aerul condiționat.

Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare. Ai senzația că țara nu e guvernată. Ai senzația că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimți cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluția, absența oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îți pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înșine ca neam și ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziționăm în matricea națiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani și ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în țară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile și frustrarea acumulată, dar zac inerți civic, vociferînd inutil în fața televizorului sau pur și simplu epuizați, preferînd să se lase conduși. Direct în stîlp sau în șanț. Pare că nu-i mai șochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai țintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de inițiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă și construcție, de demnitate, de mărturisire, de creștinism autentic, de delicatețe revigorantă, de dăruire și bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în niște valori perene, clare și nenegociabile. În fața acestor oameni, care se încăpățînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiții (pe care tu abia reușești să le suporți în trecere), îți vei pleca fruntea și te vei simți inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare și probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni și acționa în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muți și invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază și descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate și povară. Uneori reușește. Enclavele bine-crescute își acceptă marginalitatea, efectuînd mișcări retractile către forul interior al propriei ființe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înțelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de inițiați, iar copiii lor vor suferi precum ciudații și inadaptații societății.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat și mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăiești, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu și-n care, ca emigrant român, ești suspendat o viață întreagă, de fapt nu există. A murit și, încet-încet, va muri și în tine."